Ce facem cu musulmanii? (Romanialibera.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ce facem cu musulmanii? (Romanialibera.ro)

[2016-01-14]

Integrarea imigranţílor musulmani nu poate începe decât cu copii acestora, părinţii fiind condamnaţi la marginalizare. Islamiştii care vin în Europa sunt greu de sedus de opulenţa occidentală sau de votul universal. Musulmanul nu înţelege demersul europeanului de a-şi ascunde identitatea, fiindcă pentru el comportamentul social, economic, cultural chiar politic derivă din religie şi Coran, exprimă doi specialişti în problema islamului.
Venirea unui milion de imigranţi musulmani pe bătrânul continent şi proasta gestionare a acestei crize vine să confirme faptul că „Occidentul se află în stare de război cu musulmanii, cu Islamul, un conflict teribil, început în 622 (anul în care profetul Mahomed ajunge la Medina - n.r.). În acest prim deceniu al secolului al XXI-lea, nu-i zi în care să nu se vorbească despre atentate comise de cei pe care îi numim integrişti sau islamişti şi care sunt de fapt musulmani care ucid în virtutea a ceea ce consideră a fi drepturile, tradiţiile şi credinţa lor. Europenii şi americanii au ocupat cel puţin două naţiuni musulmane: Afganistan şi Irak. Sub acoperirea ONU şi a NATO, au anjagat forţe în Liban, Cecenia şi Kosovo şi au instalat baze militare în diverse ţări. Ameninţă Iranul şi Siria şi intervin aproape peste tot. Şi totuşi, în toate discursurile oficiale, în media, opinia publică nu încetează să proclame respect faţă de religia şi lumea islamică. Această coabitare, aceste relaţii paşnice disimulează o altă realitate: oameni pe care nu mai îndrăznm să îi numim creştini sunt în conflict cu oameni care se numesc musulmani”, scrie în prefaţa cărţii sale „Istoria războiului dintre Islam şi creştinătate”, Jean-Paul Roux, specialist în cultura islamică, fost 13 ani director al Centrului Naţional Francez pentru cercetare ştiinţifică (cea mai mare organizaţie ştiinţifică guvernamentală) şi profesor de artă islamică la Ecole du Louvre.
Cât de deschis mai e Occidentul?
La rândul său, filosoful şi profesorul Giovanni Sartori, care a predat la universităţi prestigioase precum Stanford, Yale sau Harvard, se întreabă cât de deschisă mai poate fi societatea occidentală şi dacă liderii politici de la Bruxelles înţeleg că această elasticitate culturală europeană nu poate fi întinsă la nesfârşit. Populaţia Europei pare să înţeleagă că s-a ajuns în acest punct, iar rezultatele se văd: manifestaţii de stradă, unele paşnice, altele cu accente xenofobe, iar – în plan politic – cu ascensiunea dreptei care propune programe radicale împotriva imigraţiei. “Deschiderea societăţíi Occidentale este, în prezent, pusă la grea încercare , fie de revendicări multiculturale interne, fie de masiva presiune a fluxului de migraţie externă”, scrie Giovanni Sartori în cartea sa “Ce ne facem cu străinii”.
România liberă a ales să dezbată azi exact această temă, particularzând-o la migraţia musulmană - deoarece este prioritatea numărul unu a Europei. Am ales să o facem prin intermediul a doi autori lucizi, care au studiat îndelung această chestiune a convieţuirii cu străinul. Amândoi şi-au scris cărţile cu câţiva ani înainte, deci nu îi putem bănui că au mintea înfierbântată de evenimentele acestor zile.
Islam: dreptul rămâne impregnat de religie
Giovanni Sartori nu crede că Europa va rămâne fără reacţie şi afirmă că limitele toleranţei Occidentale sunt determinate de trei variabile. În primul rând, gazda trebuie să explice celui care vine în patria lui de ce un lucru este considerat intolerabil (nu ascunzându-l de ochii acestuia cum pare că fac politicienii europeni, dar nici impunându-l ca o dogmă). Apoi, e nevoie de respectarea principiului “de a nu face rău celuilalt” şi în fine de “reciprocitate” (toleranţa şi respectul unuia« faţă de celălalt). Are o societate nevoie de străini? Fără îndoială, răspunde gânditorul italian: “Străinii aduc acele identităţi diferite care o determină pe a noastră. Un «noi» care nu este circumscris de un «ei», este de neconceput”. Asta arată, iarăşi, că politica oficială a Europei e eronată. Aşa cum musulmanii nu trebui absorbiţi şi dezintegraţi în Europa, la fel nici europenii nu trebuie să îşi ascundă elementele identitare, indiferent că sunt de natură culturală sau religioasă. De altfel, musulmanul nici nu ar înţelege acest demers al europeanului de a-şi ascunde identitatea, fiindcă pentru el comportamentul social, economic, cultural chiar politic derivă din religie şi din Coran. În lumea musulmană nu există această separaţie între religie şi laicitate şi, de aceea, musulmanul nici nu ne-o cere şi nici nu o înţelege atunci când ne-o manifestăm pentru a-i proteja sensibilităţile culturale, afirmă profesorul. “Preexistenţa civilizaţíei romane a făcut ca Occidentul să nu aibă un drept derivat din scrierile sfinte. Fapt este că, astăzi, ca şi cu veacuri în urmă, creştinismul se altoieşte pe un mai amplu teren laic, care îl delimitează şi împrejmuieşte, separând lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu de lucrurile care nu sunt ale lui Dumnezeu”, explică Sartori. Filosoful arată diferenţa culturală de esenţă faţă de musulmani: “Pentru Islam, totul este al lui Dumnezeu. În timp ce în Occident dreptul este autonom, pe pământul Islamului el se naşte şi rămâne impregnat de religie”.
Dante îl plaseză pe Mahomed în fundul infernului
Problema nu este una doar de natură filosofică, ci şi istorică şi geografică. “Apărută în secolul al VII-lea, când alte religii delimitau părţi importante ale lumii, islamismul s-a format pe teritorii care au fost cândva mazdeene sau budhiste, precum Iranul şi India, dar şi pe teritorii creştine precum Asia Mică, Siria şi Palestina, Egiptul şi Nubia, Africa de Nord, teritorii a căror populaţie s-a convertit fie în totalitate, fie în mare parte. Lumea creştină, cea anterioară secolului al VI-lea nu se putea constitui pe pământ musulman, iar recreştinarea nu a reuşit decât pe trei teritorii: în Sicilia, Spania şi în Crimeea”, explică, pe de altă parte, profesorul Jean-Paul Roux.
Creştinii şi musulmanii s-au confruntat pe un câmp de bătălie vast: Asia Mică şi Spania, Balcanii şi Europa Centrală, dar şi în Marea Mediterană, unde conflictele au încetat arareori. Punctual s-au înfruntat în Egipt, Etiopia India, Iran, Afgansitan, toate reprezentând momente ale “războiului islamului cu creştinătatea şi civilizaţia post-creştinătatea. Ambiţia comună a celor două religii de a-i atrage pe toţi oamenii poartă în ea germenii unui conflict care nu putea să rămână la nivelul controversei şi care trebuia să izbucnească în confruntări militare cu atât mai mult cu cât credincioşii erau, geografic, vecini”. În istorie lucrurile nu s-au făcut la îndemnul celor care au fondat religiile. Isus predică iubirea. Mahomed vorbeşte adesea de război. “În realitatea, creştinismul a recurs adesea la război religios, la intoleranţă şi persecuţie, în timp ce islamul s-a răspândit prin apostolat, mai mult prin atragere decât prin constrângere”, afirmă profesorul Paul Roux. În istorie nu a fost vorba de integrare, ci de cucerire până la ultima picătură: “În general, islamul s-a mulţumit să aibă cel mai desăvârşit dispreţ faţă de celelalte religii. Uneori a traversat chiar perioade ură, mai ales împotriva creştinilor. Convinsă că este deţinătoarea adevărului, lumea creştină nu a ezitat să vadă în islam doar o erezie ca atâtea altele, o invenţie grosolană a unui fals profet… Dante îl plaseză pe Mahomed în fundul infernului”.
Partida integrării începe cu copiii imigranţilor
Apariţia islamismului ca o credinţă universală (caracteristică revendicată şi de catolicism) aduce cu sine războiul sfânt (jihadul). “În viziunea islamică, lumea se împarte între pământul islamului şi pământul războiului sfânt pe care credinciosul trebuie să îl cucerească pentru credinţă. Renaşterea islamului autentic (care se petrece de vreo 30 de ani) atrage după sine o datorie de cotropire a necredincioşilor. Occidentul laicizat nu ia aceste lucruri în serios şi nici măcar nu le înţelege. Dar greşeşte”, avertizează Giovanni Sartori. Care arată că “europenii sunt naivi atunci când cred că imigrantul musulman va fi neaparat sedus şi atras de dreptul de vot şi de opulenţa Occidentului. Pentru cel care concepe viaţa ca pe o cufundare în voinţa Divină, libertatea şi laicitatea Occidentului sunt pure aberaţii. În acest joc va conta amestecul grupurilor fundamentaliste care îşi fac o datorie din a-l captura pe emigrantul musulman”.
Tot Sartori îşi pune întrebarea dacă musulmanul va reuşi să se integreze în Occident. Prima generaţie, spune el, cu siguranţă nu. Islamul nu reprezintă o cultură flexibilă precum cea a evreilor sau a asiaticilor. Vor învăţa cu greu limba şi se vor lăsa ispitiţi să trăiască, adesea, în ghetouri. Miza, crede gânditorul, o reprezintă copiii imigranţilor, dar în acest caz partida ar putea fi pierdută din cauza sistemului educaţional european care acordă o prea mare libertate copiilor, uitând să îi mai şi formeze în numele unei libertăţi oferită la o vârstă tot mai fragedă: „Partida integrării începe cu copiii imigranţilor şi se joacă în întregime prin şcolarizare şi în şcoală. Şcoala este mereu importantă, dar în cazul islamicului are o importanţă decisivă. Asta şi pentru că la tinerii născuţi în Europa respectul pentru practica religioasă se temperează. Numai că la noi, şcoala care modela este tot mai deformată de şcoala copilului care se face de la sine. Este o şcoală în destrămare, care face puţin şi care slujeşte şi mai puţin.”
Prea diferite pentru a se topi una în alta
Vom mai încerca un ultim răspuns (mai tranşant şi de aceea riscant) la întrebarea: ce ne facem cu străinii, în general, şi cu musulmanii în particular? „Imigrantul trebuie să înţeleagă şi să preţuiască valoarea protecţiei juridice şi a libertăţilor care îl transformă din suspus în cetăţean. Ca să funcţioneze o democraţie, dezbinările sale interne trebuie să fie aplanate neconflictual, fără violenţe, prin metode paşnice. Acceptarea acestor lucruri nu se face prin jurământ, ci prin asumarea lor”, scrie Giovanni Sartori.
Jean-Paul Roux insistă că rezolvarea unui conflict latent trebuie să pornească de la înţelegerea fundamentelor celor două civilizaţii: „Civilizaţia islamului a fost strălucită. Civilizaţia creştină a fost la fel, dar ele sunt prea diferite pentru a se topi una în alta. Prima, de pildă, refuză împrumutul cu camătă, interzice anumite alimente şi băuturile alcoolice, întemeiază familia pe principiul poligamiei şi al repudierii soţiei de către soţ; cea de-a doua acceptă că banul dă roade, consideră că orice hrană este permisă, că cele două sexe pot trăi împreună, căsătoria fiind o legătură de nezdruncinat. În asemenea condiţii, înţelegerea celor care moştenesc aceste două mari tradiţii nu se poate realiza decât într-o nouă cultură, cea pe care o promovează Occidentul distrugându-şi rădăcinile. Nu este exclus ca aşa ceva să se întâmple. Încă nu s-a întâmplat. Dacă lumea creştină a intrat din plin în epoca post-creştină, lumea islamică nu a intrat deloc în era post-islamică”.
Autor: Petre Badica

Sursa: www.culte.ro

Contor Accesări: 1555, Ultimul acces: 2026-10-20 00:53:44

Timp total: 0.04s...

[]:1