Sf. Mare proroc Ilie – Înaintemergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Sf. Mare proroc Ilie – Înaintemergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos

[2012-07-20]
Scris de Elena Solunca Moise
Tradiţia spune că, la naşterea Sf. Proroc Ilie, tatăl său a văzut oameni drapaţi în alb care învăluind pruncul în scutece şi dăruindu-i numele i-au dat să mănânce o flacără, semn al râvnei pentru Dumnezeu, care avea să-l ridice “ca” într-un car spre cer. De fel din Tesavi – Galaad, Sf. Ilie era descendent din neamul lui Aaron şi din copilărie s-a făcut bine plăcut lui Dumnezeu, ducând o viaţă de castitate, rugăciune şi post. Era pe vremea regelui Ahab, de profunda criză, când depărtându-se de Dumnezeu, oamenii se închinau la idoli, lucruri făcute de mâini omeneşti, cum spune Psalmistul, purtând pecetea zădărniciei, imagini false, amăgitoare. Pentru curajul de a-l înfrunta, profeţii erau prigoniţi şi iar parcă-l auzim pe Psalmist: “Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”, sau în altă parte: “că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui, iar cel ce face strâmbătate pe sine se binecuvintează.” Se închinau deci lui Baal, între altele zeu al vântului, norilor şi ploilor, nu odată echivalat în Noul Testament cu însuşi Belzebut şi lui Astarte, zeiţă a dragostei şi războiului pe care fenicienii o considerau soţia lui Baal. Cultul lor era interzis la poporul evreu dar cine să ţină seama de Lege într-un timp fără de lege. Râvnitor de Dumnezeu, cum însuşii numele o spune (Al cărui Dumnezeu este Iah(v)e), Ilie l-a înfruntat pe rege zicând: “Dumnezeu e viu…Dumnezeul lui Israel, în faţa căruia stau astăzi…Nu va fi în aceşti ani nici rouă, nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea”. Gândea ca frica îi va întoarce pe cei rătăciţi la dreapta cre­dinţă. Nu a fost să fie aşa, închinătorii la idoli nu au ascultat poruncile lui Dum­nezeu, care sunt “adevăr” şi “viaţă” dar s-au împlinit cuvintele profetului, căci cu­vântul celui “cinstitor de Dumnezeu” e ascultat.
Acoperit cu o piele de viţel, Sf. Ilie a plecat din spre râul Kerrit, unde a trăit în singurătate, hrănit de corbi, păsări considerate impure pentru cruzimea lor. Seceta se înteţea cu fiecare zi şi Dumnezeu l-a îndrumat pe Sf. Iile spre Sarepta Sidonului spre a vedea ravagiile lipsei de ploaie. Unii Părinţi cred că a făcut-o şi pentru a-i arăta cum, la fel de importantă ca credinţa, este mila, iubirea iertătoare. Îndemna Hristos:” Şi mergând învăţaţi ce înseamnă ”milă voiesc, iar nu jertfă”, dragoste pentru ca “tot omul sa se mântuiască şi nimeni să nu piară”. La Sarepta a întâlnit o văduvă păgână care-şi strângea lemne să coacă pâine pentru ea şi fiul ei. Din sărăcia ei, văduva l-a ospătat pe prooroc, care a răsplătit-o pe potrivă căci covata şi urciorul cu ulei nu s-au mai golit. S-a întâmplat însă că fiul ei a murit şi zdrobită de durere îl acuza pe omul lui Dum­nezeu de cele întâmplate. Cuprins de milă, Sf. Ilie l-a înviat pe băiat şi l-a dăruit mai­cii sale, prefigurând învierea fiului văduvei din Nain de către Hristos şi, mai cu­prinzător pentru veacuri, învierea morţilor.
După trei ani în care seceta a mistuit pământul, Dumnezeu l-a trimis pe Sf. Ilie la Ahab să-l înştiinţeze că urgia pornită cu dreptate împotrivă-i va conteni. Atunci, Ahab a chemat tot poporul la o confruntare, aşa că cei 350 de profeţi ai lui Baal şi cei 400 ai pădurilor şi-au făcut altar şi l-au invocat zadarnic pe zeul-idol, care, făcut de mâna omului era însemnat de întreaga lipsă de putere a căderii. Prooro­cul a făcut şi el un altar de 12 pietre, câte seminţiile Israelului acum dezbinate, a săpat şanţ în care a pus jertfa şi a turnat de trei ori apă, apoi s-a rugat. Atunci, foc din cer a coborât de a ars până şi apa din şanţ iar poporul a strigat: “Cu adevărat acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.” La cuvântul Sf. Ilie, profeţii mincinoşi au fost ucişi şi aruncaţi în apă ca să nu urgisească pământul şi aerul cu mi­nciunile şi mârşăviile lor şi să dispară pentru totdeauna urmele faptelor săvârşite de ei.
„Slujitor şi prieten adevărat a lui Dumnezeu“
Din Cartea Regilor mai citim cum atunci când toate au fost făcute, Sf. Ilie a zis regelui Ahab să facă întoarsă calea lui căci ploaie mare se va abate pe pământ însetoşat. El s-a retras pe muntele Carmel, a îngenunchiat şi s-a rugat îndelung lui Dumnezeu pentru ploaie care s-a aşternut pe pământ ca o binecuvântare. S-a făcut însă că Izabela, soţia regelui, mânioasă de moartea falşilor profeţi a pus gând de moarte Proorocului, care iar a plecat să se nevoiască în pustiu. Prigonit, nu s-a dezis şi nu a slăbit în credinţa sa, s-a întristat doar şi ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul copleşit de atâta vitregie. Adormind a simţit adiere de aripi de înger care-l îndemna să se scoale şi să mănânce. Surprins, s-a sculat şi s-a ospătat cu azima caldă şi apa din urciorul pe care l-a găsit la căpătâi, după care, tot la cuvântul adus de înger, a plecat cale de patruzeci de zile până la muntele Horeb, acolo unde Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci. În singurătatea acelui loc, Sf. Ilie a stat de vorbă cu îngerul păzitor şi mai apoi cu însuşii Dumnezeu, căruia, fără a se îndoi de credinţa sa şi-a mărturisit mâhnirea de a fi singur şi izgonit. Domnul l-a chemat a doua zi pe muntele unde odinioară i s-a arătat lui Moise printre tunete şi fulgere. Aşa a şi făcut. Fost-a întâi o vijelie puternică, dar Dumnezeu nu era acolo, cum nu era nici în cutremurul şi nici în focul care au urmat. Domnul avea să fie în adierea lină a vântului ce a urmat ca un murmur de lumină, semn al iubirii nehotărnicite a lui Dumnezeu, a iubirii care se cuvine a se adăuga credinţei. Peste secole, Sf. Ap. Pavel scria: “şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, nimic nu sunt.” Cu această dragoste, Dumnezeu l-a întrebat cum ne întreabă şi pe noi la ceas de restrişte de-am şti să ne deschidem sufletul spre înţelegere: “Ce faci aici Ilie?”. I-a spus pe nume, fiindcă la El suntem fiinţe ce poartă chipul Lui în care se şi regăseşte şi nu un număr dintr-o înşiruire amorfă, străină de viaţă şi cultivând ogorul morţii. Cât de minunat trebuie să fie să ştii, să doreşti cu toată fiinţa a vorbi cu Dumnezeu! Ştim că Dumnezeu l-a mângâiat pe Sf. Ilie cum numai El o poate face, spunându-i că nu este atât de singur, că nu întreg poporul s-a îndepărtat de El şi că mai sunt şapte mii dintre cei care nu şi-au plecat genunchiul la Baal. I-a mai vestit că în curând avea să piară Ahab şi Isabela şi ceva mai târziu întreaga-i seminţie.
Acestea toate le-a spus Dumnezeu celui atât de întristat de rătăcirile închinătorilor la idoli şi ca o încununare i-a poruncit să-l ungă proroc pe Elisei pe care l-a luat de lângă ai săi ca un ucenic vrednic şi iubitor. Elisei avea să fie martor al ultimelor întâmplări pilduitoare pentru felul în care omul poate fi ”slujitor şi prieten adevărat a lui Dumnezeu”. Nesăţioşi peste fire, Ahab şi Izabela au luat pe nedrept via unui anume Navute pe care, înscenând un proces nedrept, l-au şi ucis. Aprigul Proroc i-a spus lui Ahab cum va fi moartea sa şi alor săi, iar el de teamă s-a pocăit şi, primită fiindu-i ruga, al a mai trăit încă trei ani, după le profeţite s-au împlinit întocmai la plinirea vremii.
A venit şi vremea când Domnul l-a chemat pe Sf. Ilie la Sine, l-a luat pe Elisei şi au trecut apa Iordanului pe care a da-ot la o parte cu cojocul său, apoi i-a zis ca unui fiu iubit: “Cere de la mine tot ce vrei”. În vrednicia Sa, Elisei a cerut ca darul dat Profetului să-i fie lui îndoit. Greu de împlinit, pentru că darul simbolizează comunicare întru comuniune între oamenii aflaţi într-o unică credinţă şi iubire de Dumnezeu. Când dintr-odată Sf. Ilie a fost ridicat la cer într-un car ”ca”de foc, Elisei l-a văzut şi darul primit i-a fost îndoit. Tăria credinţei şi râvna fără de egal a rugăciunii au făcut ca Sf. Ilie să nu cunoască, moartea ca toţi oamenii. A fost ridicat şi purtat de Dumnezeu într-un loc doar de El ştiut. Ca tot omul, va trebui să moară, dar asta după ce se va întoarce să vestească venirea întru slavă a lui Hristos. Până atunci, pe muntele Tabor, când Hristos, împreună fiind cu apostolii Petru Iacob şi Ioan, s-a schimbat la faţă, prefigurând îndumnezeirea omului, SF. Ilie era dimpreună cu Moise, simbolizând Legea şi Proorocii pe care Mântuitorul le împlineşte în chip desăvârşit, chemându-ne la desăvârşire, după cuvintele: ”Acesta este Fiul meu Cel iubit, în Care am binevoit. Pe El ascultaţi-l!”
Pe toate ne e folositor să le amintim astăzi când cinstim pe Sf. Mare Proroc Ilie rugându-l ca odinioară Elisei să ne ajute pe drumul de la ”slujitor şi prieten adevărat a lui Dumnezeu” la statura spi­rituală a celui ce poate chema cu îndrăz­nire de fiu pe Dumnezeu, zicând: Tatăl nostru.
Celor care serbează ziua onomastică sau aniversare ani mulţi cu sănătate şi împlinirile cuprinse în simplitatea negrăită a bucuriei de a trăi viaţa ca un minunat dar al lui Dumnezeu.
Elena Solunca Moise

Sursa: www.culte.ro

Contor Accesări: 890, Ultimul acces: 2026-10-21 18:58:56