Amintirile unui ucenic despre Cuviosul Nicodim Bujor, „bătrânul-copil”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Amintirile unui ucenic despre Cuviosul Nicodim Bujor, „bătrânul-copil”

[2023-05-05]

de Raluca-Emanuela Ene

În anul omagial al pastoraţiei persoanelor vârstnice, am căutat să aflăm mai multe despre viaţa şi învăţăturile părintelui Nicodim Bujor, un monah îmbunătăţit, care a trecut la Domnul la venerabila vârstă de 96 de ani, în anul 2011. Părintele a fost de-a lungul vieţii foarte bolnav şi mulţi ani a beneficiat de îngrijiri din partea altor persoane, lucru care a determinat şi despărţirea temporară de Cernica, mănăstirea sa de metanie. Avva Nicodim mărturisea: „Are Domnul Îngerii Lui prin care lucrează: eu de mult eram la cimitir dacă nu aveam aceşti samariteni milostivi care mă îngrijesc ca pe leprosul Lazăr, ori [ca pe] Iov cel drept de la 6 mai.”[1]
Părintele este cunoscut pentru faptul că este autorul Acatistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, primul sfânt român canonizat.
La interviul prilejuit şi de faptul că în data de 5 mai se împlinesc 108 ani de la naşterea părintelui Nicodim, ne-a răspuns un fiu duhovnicesc al acestuia, părintele Iulian Naroş, preot slujitor la Biserica Sfântul Nicolae Ghica – Paraclis Universitar din Bucureşti.
Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Nicodim Bujor?
Prima mea întâlnire cu Părintele Nicodim a fost la Mănăstirea Turnu de Prahova, de lângă Ploieşti, în perioada studenţiei mele. Acolo, mergând la o slujbă cu mai mulţi tineri din ASCOR, l-am văzut slujind şi am fost cucerit de felul lui de a fi şi de a ne vorbi.
După o perioadă lungă de timp, în care nu am mai auzit nimic despre părintele, timp în care am devenit şi eu preot, un prieten de-al meu care locuia în Italia a dorit să vină împreună cu soţia lui la părintele Nicodim ca să-i ceară un sfat şi să se mărturisească. M-au rugat să merg şi eu cu ei, să-i conduc cu maşina până la Ploieşti, unde era părintele.
Aşa au avut loc premisele celei de-a doua întâlniri cu Părintele şi începutul relaţiei părinte-fiu duhovnicesc. După ce ne-a făcut molitfa pentru spovedanie, primul pe care Părintele Nicodim l-a chemat să se mărturisească am fost eu. Lucrul acesta m-a surprins foarte mult, fiindcă nu pentru aceasta venisem şi tocmai ce mă spovedisem în urmă cu două săptămâni. I-am spus că am duhovnic, dar a insistat delicat, ca şi cum nu ar fi auzit ce îi spun. Din respect faţă de vârsta şi personalitatea lui, dar şi cu gândul că voi primi un sfat duhovnicesc, m-am dus să mă spovedesc.
Ceea ce este foarte interesant de menţionat este faptul că prin acea invitaţie pe care mi-a făcut-o aveam să descopăr pentru prima oară, puţin mai târziu, harisma lui ascunsă a înainte-vederii. Dorind după o vreme să merg la duhovnicul meu, pe care îl aveam de peste 10 ani, am aflat că în urmă cu câteva săptămâni, acesta se mutase din acea mănăstire şi nu mai era lesne de găsit.
Acum eram „orfan” de părinte duhovnicesc şi nu ştiam încotro să caut. Aşa că, prin acea invitaţie de care mi-am amintit, părintele Nicodim a făcut o trecere foarte uşoară de la „scaunul de spovedanie” al fostului părinte duhovnic, la „scaunul dumnealui de spovedanie”, mărturisindu-mi de-atunci păcatele sub epitrahilul sfinţiei sale, timp de cinci ani, până când Domnul a rânduit să-l ia de aici, de lângă noi, şi să-l pună cumva deasupra noastră, să ne vegheze cu rugăciunile sale.
În anul 1955, Părintele Nicodim a participat la prima canonizare a unui sfânt român, a Sfântului Calinic. V-a împărtăşit vreo experienţă personală legată acest eveniment sau în general de Sfântul Calinic?
Două momente ne mărturisea părintele că au rămas în inima lui de la canonizarea sfântului. Primul moment încărcat de emoţie a fost atunci când a trebuit să citească în trapeza mănăstirii, în faţa comisiei de canonizare, acatistul Sfântului Calinic pe care îl compusese.
Părintele Nicodim a fost bibliotecarul Mănăstirii Cernica şi pe când punea în rânduială cărţile bibliotecii, a dat peste un caiet cu însemnările diaconului Baldovin, secretarul Sfântului Calinic, însemnări cu viaţa sfântului. Citindu-le, părintele Nicodim s-a îndrăgostit de Sfântul Calinic şi a căutat să afle sfintele lui moaştele în osuarul mănăstirii. Le-a găsit inclusiv pe cele ale celor şapte stareţi despre care se vorbeşte în viaţa sa, printre care erau şi cele ale Sfântului Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani. A luat capul Sfântului Calinic, iar pe celelalte le-a însemnat cu tuş, scriindu-le numele în chirilică.
Aşa se face că, atunci când se căuta capul Sfântului Gheorghe pentru canonizare, părintele Nicodim a dat indicaţiile necesare părintelui Nectarie de la Cernica: locul unde să caute şi inscripţia cu tuş de pe capul sfântului, pe care el o făcuse. Aşadar, părintele Nicodim găsind moaştele Sfântului Calinic, a luat capul acestuia şi l-a ţinut la el în chilie spre cinstire. Nu se punea atunci problema canonizării sfântului. Având capul Sfântului Calinic permanent la el în chilie i-a venit şi ideea de a-i scrie un acatist. Părintele avea o fire sensibilă şi predilecţie spre poezie.
Ne mărturisea adesea că primul condac şi primul icos au fost dictate de Sfântul Grigorie Teologul, la care avea mare evlavie şi la care s-a rugat să îl ajute la compunerea acestui acatist, „pentru uz personal”. Nu întâmplătoare a fost ziua trecerii la cele veşnice a părintelui Nicodim, 30 ianuarie.
Aşadar, a venit vremea prezentării acestui acatist în faţa comisiei. Emoţia pe care a trăit-o atunci, când a citit acatistul, i-a rămas adânc întipărită în suflet şi a fost accentuată apoi şi de faptul că, dintre cele trei propuneri, a fost ales acatistul pe care el i l-a făcut Sfântului Calinic, din toată dragostea şi cinstirea pe care i-o purta.
Cel de-al doilea moment drag părintelui Nicodim a fost următorul. La una din slujbele liturgice în cinstea canonizării, întâlnindu-se ierarhi din mai multe eparhii, chiar şi din afara ţării, în bucuria revederii lor, vorbind unii cu alţii, a venit vremea ca unul din ierarhi să spună „Pace tuturor!”.
Pentru că toţi erau cuprinşi de momentul întâlnirii, au scăpat din vedere acest aspect, însă Sfântul Calinic, care era prezent prin moaştele aflate în racla din biserică, a spus el însuşi „Pace tuturor!”. Părintele Nicodim, care slujea atunci ca ierodiacon, mărturisea că aceste cuvinte ale Sfântului Ierarh Calinic s-au auzit în toată biserica. S-a bucurat de această intervenţie a sfântului prin care şi-a făcut simţită prezenţa într-un chip minunat.
Cum se manifesta evlavia părintelui faţă de Sfântul Calinic?
Evlavia părintelui Nicodim faţă de Sfântul Calinic se manifesta prin respect şi familiaritate, la fel cum un copil are respect faţă de tată şi mamă, dar şi familiaritate. Aşa se purta faţă de Sfântul Calinic. Ori de câte ori era o problemă gravă de rezolvat, apela întâi la Maica Domnului şi apoi la toţi sfinţii începând cu Sfântul Calinic, ca şi cum ar fi apelat la cunoscuţi.
Ne spunea că Sfântul Calinic i-a ţinut şi locul în Mănăstirea Cernica, atunci când securitatea îi avea sub atentă supraveghere, făcând deseori prezenţa la slujbe în locul său. Părintele povestea acest eveniment întâmplat de Paşti, când a făcut o vizită pe furiş părintelui Dumitru Stăniloae, proaspăt ieşit din închisoare.
Părintele Stăniloae trăia în multe lipsuri, fiind marginalizat de mulţi. Deoarece şi el era supravegheat, nu îl putea vizita oricine. Pentru că avea evlavie la părintele Stăniloae, şi cunoscând situaţia delicată în care se afla, i-a venit ideea de a-i duce un coş cu alimente. Trebuia însă ca la timpul Vecerniei, când se făcea prezenţa, să fie în biserică. Cineva l-a pârât că a ieşit din mănăstire şi urma să se dovedească lucrul acesta la slujbă.
Întâmplarea a făcut că a pierdut şi autobuzul de întoarcere, iar calculele făcute nu s-au potrivit, astfel că nu a ajuns la slujbă. Stareţul, care avea însărcinarea de la securitate de a face prezenţa, l-a văzut prezent pe părintele Nicodim atunci când a venit să-i ceară binecuvântare, sărutându-i mâna. Părintele Nicodim mărturisea: „Uite cum Sfântul Calinic mi-a ţinut locul în mănăstire!”.
Avea şi un epitrahil al Sfântului Calinic pe care îl preţuia foarte mult şi de multe ori când mergeam la spovedanie ni-l punea nu doar să-l cinstim, ci uneori ne mai şi spovedeam sub el.
Cunoaşteţi vreo nevoinţă deosebită pe care şi-o însuşise părintele?
Părintele Nicodim niciodată nu-şi dezvăluia ostenelile pe care le făcea. Vorbea doar despre cele pe care nu le mai putea face din cauza bolii şi a vârstei. Amintea în special despre postul Sfântului Calinic pe care l-a ţinut şi el de câteva ori. Postul consta în a nu bea şi a nu mânca nimic timp de 40 de zile, în perioada Postului Mare.
Aceste nevoinţe nu le spunea sub formă de laudă, ci smerindu-se că a devenit neputincios şi nu mai poate să le facă. Vorbea mai rar şi doar contextual despre nevoinţele din vremea tinereţii, în contrast cu neputinţele prezente la vârsta de peste 90 de ani. Puteai să îţi dai seama însă de nevoinţa tainică pe care o avea în îndelungata boală, neplângându-se şi răbdând.
V-a lăsat vreo mărturie legată de alcătuirea acatistului Sfântului Calinic?
Spunea părintele Nicodim că atunci când a început să scrie acatistul Sfântului Calinic, primul condac şi primul icos i-au fost dictate de Sfântul Grigorie Teologul, faţă de care avea multă evlavie. Părintele a făcut rugăciune la Sfântul Grigorie, ca să-l înveţe cum să-l alcătuiască.
Dacă se citeşte cu puţină analiză acest acatist al Sfântului Calinic se poate observa o diferenţă, atât din punct de vedere a lungimii textului cât şi al conţinutului lui. Primul condac şi primul icos sunt puţin diferite faţă de celelalte.
2023 este anul omagial al pastoraţiei persoanelor vârstnice în Patriarhia Română. Ştim că Părintele Nicodim a trecut la Domnul la o vârstă venerabilă, de 96 de ani. Care era perspectiva sa asupra înaintării în vârstă?
Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată în vreo discuţie pe această temă. Doar mă minunez de cum l-a ţinut Dumnezeu până la această vârstă patriarhală de 96 de ani, fiind foarte bolnav, de câteva ori chiar în pragul morţii. Ştiu că îşi dorea foarte mult să fie din nou la Cernica, îi era foarte dor de Cernica. De fapt era permanent cu duhul acolo şi mi-o mărturisea şi mie în Taina Spovedaniei, dar boala îl ţinea departe, ca într-un sanatoriu. Dacă nu era îngrijit la Ploieşti nu apuca vârsta aceasta.
Şi eu îmi doream atunci să ajungă din nou la Cernica; îmi doream să sfârşească acolo, în mănăstire, pelerinajul vieţii, deoarece era monah şi aşa se cuvine călugărilor. Dar, iată că Dumnezeu, înainte de sfârşit cu o jumătate de an, a rânduit să-i împlinească dorinţa, a revenit la mănăstirea de metanie. Mi-a aduc aminte că mergând la spovedanie la Cernica, îl găseam uneori stând de vorbă cu alţi părinţi vârstnici de acolo, cu părintele Lazăr, cu celălalt părinte Nicodim, vorbind despre bătrânii din tinereţea lor.
Am impresia că vârsta, în viziunea părintelui Nicodim, era darul lui Dumnezeu pe care el îl preţuia, trăindu-şi viaţa cu multă bucurie. Spunea adesea că, „viaţa este foarte frumoasă dacă este trăită după rânduiala lui Dumnezeu!”.
Cum l-aţi descrie în câteva cuvinte care să redea esenţa personalităţii sale?
Cum l-aş descrie pe părintele? În două cuvinte: „bătrân-copil”. Cred că părintelui i se potriveşte foarte mult acel text de la Matei 18:4: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor.” Aşa era părintele, ca un copil: fără a ţine minte răul, cum îl aşezai, aşa stătea, fără mofturi, ascultător faţă de cei ce-l îngrijeau.
Voia doar să-i bucure pe toţi. Dacă cineva supărase pe altcineva, acela era îndemnat să lase de la sine şi să-l bucure. „Lasă, bucură-l!”, aşa spunea mereu. Aceasta era lucrarea părintelui, era lucrare de copil. Deşi era un părinte cu autoritate duhovnicească, totuşi făcea ascultare de o bătrână care avea grijă de el. Făcea ascultare de doamna Mia ca de un stareţ, nu-i ieşea din voie în ce priveşte îngrijirea lui medicală. Aşa îşi omora voia lui. În loc să facă ea ascultare de el, el făcea ascultare de ea.
A ajuns la această tăiere a voii, dar o tăiere a voii cu pace. Sigur, îşi arăta şi autoritatea duhovnicească dacă era ceva în neregulă. Dar de obicei el se lăsa şi cultiva ascultarea cu tăierea voii, avându-o ca pe un un fel de stareţă pe bătrâna doamna Mia.
Părintele Nicodim binecuvântând. Sursa foto: arhiva părintelui Iulian Naroş
Ce aţi simţit în momentele despărţirii de Părintele Nicodim? Ce v-a fost de ajutor în acele clipe?
Nu am avut o surpriză mare în momentul plecării părintelui Nicodim din mijlocul nostru, cumva ne aşteptam. Părintele însuşi ştia dinainte când va fi momentul.
Odată mi-a spus că, semnul că va pleca din această lume vremelnică va fi o vreme foarte geroasă. A fost într-adevăr în luna decembrie a anului 2010, aproape de Crăciun, o zi foarte geroasă şi mă gândeam: iată a venit vremea să plece. Nu a plecat atunci. A venit apoi „gerul Bobotezei”.
Părintele a mai rămas în continuare cu noi, cu toate că a fost ger şi atunci. Apoi am zis: gata, dacă nu a plecat nici la gerul acesta, mai rămâne un an cu noi. Însă, aproape de prăznuirea Sfinţilor Trei Ierarhi a fost iarăşi un ger foarte cumplit, mai mare decât în celelalte zile. Aflându-mă la Cernica cu familia în după-amiaza zilei de duminică, 30 ianuarie 2011, am văzut pe mai mulţi din apropiaţii părintelui adunaţi la chilia lui. Atunci mi s-a spus că a sosit vremea când părintele se pregăteşte să părăsească lumea aceasta.
Am hotărât să plec spre casă şi să las familia, fiind o oră târzie, pentru ca apoi să mă întorc şi să rămân mai multă vreme ca să priveghez şi eu cu ceilalţi, lângă părintele. În perioada aceasta, cât am fost plecat, sufletul părintelui s-a despărţit de trupul său, însoţit îngerii păzitori. O doamnă, asistentă medicală care îngrijea de părintele, dar care nu era prea apropiată de viaţa Bisericii, mi-a spus că atunci când părintele a trecut la Domnul ea se afla afară, în pridvorul chiliei, şi a văzut cum s-au ridicat la cer, deasupra mănăstirii, trei stele strălucitoare.
Deşi nu era foarte religioasă, avea convingerea şi sentimentul precis că steaua din mijloc era părintele Nicodim. Momentul acela a produs o mare schimbare în viaţa ei, devenind foarte apropiată de viaţa duhovnicească.
Părintele Iulian citind la Psaltire după ce părintele Nicodim a trecut la Domnul. Foto credit: Silviu Andrei Vlădăreanu
Aşadar, părintele ştia cumva când va pleca, dar mărturisesc că nu-l simt ca şi cum ar lipsi. Tot prezent îl simt şi acum: îi cer sfat, îndrumare, ocrotire; nu simt o foarte mare schimbare. Doar că nu-l mai văd cu ochii, nu îi mai simt mâna pe capul meu, nu-i mai sărut mâna, dar în rest, duhovniceşte, mă simt apropiat.
Înainte a de a mă despărţi de părintele, i-am luat mâna dreaptă, el fiind întors cu faţa spre perete, şi am dorit să o pun pe capul meu ca să iau o ultimă binecuvântare. Întorcându-şi capul spre mine, şi-a lăsat mâna moale, bucurându-mă cu o ultimă binecuvântare.
Ne puteţi împărtăşi câteva sfaturi din moştenirea duhovnicească pe care v-a lăsat-o personal, de care ţineţi cont şi în prezent?
Părintele mi-a dat multe sfaturi care ar trebui să lucreze în mine, sfaturi personale, cu „dedicaţie”, ca să pot lucra duhovniceşte. Încă nu am ajuns să le lucrez cum trebuie, iar pe unele le-am înţeles târziu. El nu dădea sfat direct, ca să nu forţeze libertatea omului. Bătea cumva un apropo, vorbea foarte voalat, pentru că nu voia să încalce libertatea fiului duhovnicesc.
Nu dădea canon, „uite, aşa să faci!”, decât atunci când îi cereai un sfat concret dar, şi pe acesta îl dădea cu opţiunea de a-l refuza. Dacă luai sfatul în considerare atunci îl transformai în ascultare. Aceasta este o mare lecţie pe care am învăţat-o în special de la părintele: ascultarea nu este impunere, ci asumare.
Un sfat foarte general pe care părintele l-a dat şi pe care mi l-a accentuat foarte mult a fost acesta: milostenia faţă de văduvă şi orfan. Mereu spunea că acesta era sfatul practic al Sfântului Meletie, episcopul Antiohiei: „văduva şi orfanul! văduva şi orfanul!”. Ne spunea că ne va aştepta la poarta Raiului şi ne va întreba dacă am miluit văduva şi orfanul.
În relaţia cu părintele Nicodim am învăţat ce este duhovnicul. Dacă duhovnicul, în viziunea mea de până atunci, era acel părinte îmbunătăţit care avea răspunsuri la toate nelămuririle, la toate întrebările existenţiale, prin părintele Nicodim am înţeles că duhovnicul nu este cel ce dă răspunsuri la toate întrebările, ci este omul de rugăciune. Omul ce se umple de Duhul Sfânt prin rugăciune, iar prin rugăciunea lui, eu, fiul duhovnicesc, sunt tras din multele gropi în care am căzut. Simt că rugăciunea mă tracta, iar nu mulţimea sfaturilor.
Ce-am mai învăţat de la părintele este familiaritatea lui cu sfinţii, cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, în special cu Sfântul Calinic, cu Sfântul Nicolae, Sfântul Grigorie Teologul. Şi preţuirea pe care o avea faţă de anumite personalităţi de mare valoare culturală a ţării. Vorbea foarte mult despre Mihai Eminescu şi Mihai Viteazul pe care îi considera sfinţi. Ne transmitea să avem familiaritate cu sfinţii, să fim oameni de rugăciune, să cinstim memoria eroilor, să preţuim zestrea culturală şi personalităţile neamului nostru.
Au fost situaţii în care aţi simţit ajutorul părintelui după trecerea sa la Domnul? Ne puteţi da un exemplu?
Nu concep să fi avut vreo situaţie mai delicată fără să fi cerut binecuvântarea părintelui alături de rugăciunea lui. De exemplu, slujbele din biserică nu le încep fără a face mai întâi o rugăciune tainică, înainte de a da binecuvântarea. Cer ca Domnul Iisus Hristos, pentru rugăciunile părintelui Nicodim, ale părintelui duhovnic actual şi ale părintelui paroh să binecuvânteze începutul slujbei.
Părintele Nicodim este în toate aceste începuturi ale mele, în aceste rugăciuni, ca să fac rugăciunea cuvenită împletită cu rugăciunea lui. Cred că purtarea de grijă delicată şi subtilă pe care o avea faţă de noi aici pe pământ, prin rugăciune, este prezentă şi acum. Şi cred că ne poartă în rugăciunile lui, nu ne va lăsa, de vreme ce a zis că ne aşteaptă la poarta Raiului să ne întrebe dacă am ajutat văduva şi orfanul; e clar că ne poartă de grijă să putem ducem la îndeplinire acest testament. Iar testamentul pe care ni l-a lăsat poate avea ca titlu generic: „văduva şi orfanul”.
[1] Rolea, Daniel, Părintele Nicodim Bujor, Editura Bizantină, 2019, pg. 221
Urmăriţi-ne pe Telegram: @basilicanews

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 401, Ultimul acces: 2026-10-23 23:06:49

Timp total: 0.04s...

[]:1