PS Timotei Prahoveanul: Avva Petroniu Tănase, cel înzestrat cu daruri multe

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PS Timotei Prahoveanul: Avva Petroniu Tănase, cel înzestrat cu daruri multe

[2023-04-27]

de Ştefana Totorcea

Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul a publicat joi un articol în care îl evocă pe Părintele Petroniu Tănase, fostul stareţ al Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. Materialul apare în ziua în care este programată deshumarea duhovnicului român.
„Viaţa i-a fost o partitură scrisă cu propriile fapte, în care glasurile înălţătoare şi voioase, simbolizate de evenimentele duhovniceşti, cu reverberaţii profunde din viaţa sa, s-au împletit cu melosuri sumbre şi uneori tânguietoare, pe care le-a parcurs cu neclintită credinţă şi dor după Dumnezeu”, scrie episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Textul Preasfinţiei Sale schiţează şi alte chipuri de monahi care s-au intersectat cu biografia Părintelui Petroniu Tănase.
Text integral:
Avva Petroniu Tănase, cel înzestrat cu daruri multe
Întâlnindu-l pe părintele Petroniu Tănase, în România, cu prilejul singurei sale vizite în ţară după plecarea la Muntele Athos, şi de mai multe ori în Grădina Maicii Domnului, la Schitul Prodromu, unde a fost gazdă primitoare şi binevoitoare, am reţinut, măcar în parte, cuvintele pline de înţelepciune pe care le rostea.
Avea bucuria de a vorbi altora, mai ales în perioada când încă se afla într-o stare bună de sănătate. Era râvnitor la biserică, venea cel dintâi şi asculta slujbele cu multă atenţie. Sunt sigur că în mintea lui teologhisea şi odihnea în inima sa cele ce se rosteau ori se cântau la vremea cuvenită, aprofundând ori surprinzând înţelesuri noi ale vechilor imnuri bisericeşti.
După slujbă, la trapeză şi în convorbirile duhovniceşti de la arhondaric sau din curtea primitoare a Schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase punea în lumină istoriile tainice, pe care timpul le ţesuse în urma lui, din viaţa lui de mănăstire, deloc uşoară, ba chiar încărcată cu mâhniri şi încercări, mai ales în vremea decretului 410/1959.
Atunci a fost nevoit să părăsească, pentru un timp, mănăstirea. Tot în răstimpul acestor convorbiri vorbea celor mai tineri despre trezvie, despre smerita cugetare, despre lupta duhovnicească pe care creştinii o poartă până în mormânt, care nu se termină într-o zi, o lună sau la o anumită vârstă.
Am afirmat că părintele Petroniu a fost mai degrabă scriitor decât cântăreţ. Acum aş nuanţa, înţelegând că a avut multe daruri. A fost un scriitor inspirat, cu un cuvânt înţelept şi dres întotdeauna cu sare, chiar cu veleităţi livreşti autentice, evidente în unele dintre eseurile, evocările, dar şi meditaţiile la vremea Postului Mare, perioadă pe care o consider cea mai dragă inimii lui.
A fost însă şi un bun cântăreţ. Ne aduce aminte de acest lucru dragostea manifestată de el faţă de cântare, cu toate că, la vârsta senectuţii, vocea nu-l mai ajuta cum poate îl ajutase în tinereţe. Dar nu am în vedere doar acest aspect practic.
Părintele Petroniu a fost şi un istoric al muzicii. În ce sens? A reuşit să zugrăvească în paginile pe care le-a semnat amintirile unor mari cântăreţi şi slujitori ai Bisericii, care nu sunt puţini, iar mărturiile lui pun în lumină chipurile monahilor în parte uitaţi sau nu foarte cunoscuţi.
Se cuvine să amintesc cuvintele părintelui Petroniu despre tradiţia pe care a găsit-o la Mănăstirea Neamţ. E drept, erau mulţi călugări atunci, înainte de nedreptul decret: peste 100 de fraţi şi vreo 200-300 de călugări în Lavra Nemţeană. Unii dintre ei sfinţi, alţii mari slujitori, cântăreţi etc.
Dintre sfinţi este destul să amintim pe Cuviosul Ioan Iacob ori pe nevoitorul monah Iov Burlacu, de la bolniţa mănăstirii, care dormea pe un bolovan şi toată vara mergea prin pădure pentru a aduna plante medicinale spre a vindeca bolnavii, care în acea vreme nu aveau alte variante de tratament.
Mai erau şi alţi călugări, despre care părintele Petroniu spunea că iubeau Biserica mai mult decât orice altceva. Unul dintre ei era Gherasim Cârjă, care primenea biserica mare a Mănăstirii Neamţ ca pe o mireasă cu cele mai frumoase acoperăminte şi odăjdii, cu sfeşnice din argint şi candele, care erau păstrate în tainiţa mănăstirii, pe care le scotea doar de câteva ori pe an pentru a împodobi marile sărbători.
Pe lângă aceşti călugări sfinţi, părintele Petroniu Tănase a cunoscut şi mari cântăreţi. Despre unul dintre ei, Demostene Tebeica, ne spune că, atunci când a venit în mănăstire, era distins şi i-a învăţat pe el şi pe alţi monahi muzica vocală. Avea o metodă pedagogică aparte, foarte limpede, iar părintele Petroniu mărturiseşte că degrabă a învăţat notele, chiar dacă profesorul era sever şi arareori zâmbea.
A organizat la Neamţ un cor, cu părinţii şi fraţii care aveau voce bună şi, în puţin timp, acesta a ajuns vestit. Demostene Tebeica a fost profesor la Seminar, stareţ la Putna şi la Vovidenia, apoi la Curtea de Argeş. Slujbele oficiate de el, atât la Neamţ, cât şi la Vovidenia, erau o încântare. Vlădici, preoţi şi monahi, scriitori şi cărturari poposeau în locul unde Demostene Tebeica slujea, iar părintele Petroniu mărturisea că a învăţat mult de la el şi îl avea înscris într-un pomelnic al inimii.
Un alt călugăr cântăreţ, compozitor, neîntrecut slujitor şi foarte bun administrator al Mănăstirii Neamţ, fost profesor al părintelui Petroniu, a fost arhimandritul Victor Ojog.
Chiar dacă sarcinile materiale creşteau în urma lui, sleindu-l de puteri, Victor Ojog a rămas mereu îndrăgostit de muzică şi de Dumnezeu.
Întâlnindu-l către sfârşitul vieţii lui, pe când arhimandritul Victor Ojog se afla în exilul său, care a durat destui ani şi i-a stricat mult rânduiala, aducându-i o grea suferinţă sufletească, părintele Ojog i-a cântat un text, ce era, de fapt, o poezie în care mănăstirea era personificată, iar el i se adresa cu iubire fără de margini. Toată mâhnirea sufletului său a plâns-o în acea cântare, iar părintele Petroniu mărturisea că a plâns, auzind-o.
Un alt monah pe care îl evocă părintele Petroniu era Isidor de la Sihăstria, care slujea frumos, despre care o credincioasă, conform spuselor părintelui Petroniu, spusese: Ce slujbă frumoasă şi ce preoţi! Iar părintele cu barbă albă (Isidor) parcă era sfânt!
Un alt monah menţionat de părintele Petroniu este părintele Pavel.
Odată, când părintele Petroniu mergea către cimitirul Mănăstirii Sihăstria, într-un colţ al lui, părintele Pavel era singur, avea o carte mare în mână şi cânta din ea foarte însufleţit. Dădea din cap, bătea măsura cu mâna, iar uneori punea cartea pe bancă, îşi scotea din buzunar batista şi se ştergea la ochi. Apoi din nou cânta şi iar scotea batista. Cânta şi plângea.
Când a murit, părintele Petroniu a scris despre el: Sufletul său s-a dus înaintea Celui care a şters toată lacrima de la toată faţa.
Un alt cântăreţ pe care părintele Petroniu l-a cunoscut a fost arhidiaconul Ghenadie. Nu-i spune numele de familie, dar probabil era Honciuc. Fusese pe la Muntele Athos, slujitor la Episcopia Huşilor, apoi profesor şi director al Şcolii de Cântăreţi de la Mănăstirea Neamţ. A murit la Sihăstria, în 1972.
Era nelipsit de la biserică, evlavia şi dragostea sa pentru sfintele slujbe erau îndeobşte cunoscute, fiind un slujitor ales şi un mare cântăreţ. Avea un glas frumos, ştia meşteşugul cântării şi a alcătuit chiar frumoase lucrări pentru sfintele slujbe. Ştia tipic, cânta tacticos, bătea măsura cu mâna, după obiceiul cântăreţilor de altădată. Când citea ceva la strană avea o simţire profundă, astfel accentua înţelesul cuvintelor.
Părintele Petroniu spune că era neîntrecut ca slujitor. Cum citea el Apostolul şi Evanghelia, nimeni nu-l putea imita. Chiar dacă a rămas diacon toată viaţa, împodobea cu multă dăruire sfintele slujbe.
Amintirile consemnate de părintele Petroniu nu doar că ne vorbesc despre trăirile unor monahi cu duh de rugăciune şi nevoinţă sfântă, ci mai ales arată sensibilitatea unui monah care a înţeles, din toate întâlnirile vieţii sale, darul lui Dumnezeu revărsat către ceilalţi.
O altă persoană ar fi putut trece cu indiferenţă peste darurile acestor semeni, dar părintele Petroniu s-a oprit asupra fraţilor lui din cin pentru a vorbi despre talanţii înmulţiţi şi despre bucuria întâlnirii cu astfel de oameni. De altfel şi mărturisea: Dacă ai întâlnit un om, L-ai întâlnit pe Dumnezeu! Cu atât mai mult un om care are astfel de daruri!
Părintele Petroniu a mai avut un dar special. Impresionat de anumite cântări, de repertorii care nu se întâlneau în acei ani, întrucât, după cum se ştie, de la jumătatea veacului al XX-lea multă vreme nu s-au tipărit cărţi de cântări bisericeşti, el le-a transcris, pe unele cu caligrafia sa impecabilă.
Aflând despre aceste preocupări, mi-am adus aminte despre un alt călugăr nemţean, arhimandritul Partenie Apetrei. Şi el, exponent al aceleiaşi şcoli de la Mănăstirea Neamţ şi al obştii nemţene, a adunat numeroase cântări, le-a transcris de pe cărţi vechi sau de pe manuscrise şi le-a pregătit pentru tipar.
La fel se întâmplă şi cu opera părintelui Petroniu. Nădăjduiesc că toate paginile, scrise de mâna sa, cu felurite Axioane, Heruvice, cântări de la Vecernie, de la Priveghere, de la înmormântarea călugărilor şi din atâtea alte momente liturgice se vor aşeza într-o carte, care va păstra pentru posteritate osteneala părintelui, în special scrisul lui inconfundabil, cu frumuseţea măiestriei unui pictor bisericesc.
Părintele Petroniu Tănase a ascultat în ultimul sfert de veac al vieţii lui frumoasele cântări ale Muntelui Athos. Nu erau doar cele auzite cu prilejul marilor hramuri, la Prodromu, Lavra, Iviru şi Grigoriu, unde mergea adeseori şi păstra legături de prietenie şi frăţietate cu stareţii acelor mănăstiri. Erau, cred, şi cântările îngereşti pe care părintele Petroniu le-a deprins în urma unei mari nevoinţe.
Suferind, bătrân, însingurat, ascetul român din Athos a auzit de multe ori cântări îngereşti.
Îmi amintesc de înmormântarea lui, săvârşită în biserica cea mare a Schitului Prodromu. M-am dus în mare grabă, călătorind pe viforniţă de la Bucureşti până la Athos, pentru ca, a doua zi după înmormântarea lui, marea să se învolbureze, poate pentru a ne mai reţine încă pe Muntele Athos.
În biserica schitului s-au adunat mulţi călugări români şi greci. O strană a călugărilor români, alta a celor greci. Un episcop athonit, Hrisostom, veche cunoştinţă a părintelui, a avut răbdarea de a pune, printre cântări, cele 12 ectenii speciale după tradiţia Muntelui Athos.
Acele 12 ectenii, cu răspunsurile aferente, au constituit cortegiul de cântări, deopotrivă ale oamenilor şi ale îngerilor, care l-au condus pe părintele Petroniu Tănase la mormântul străjuit de chiparoşii din vecinătatea paraclisului închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Acolo a rămas să asculte cântările îngereşti, până când Domnul va hotărî altceva pentru mult nevoitorul monah şi iubitorul de cuvinte, psaltichie şi linişte.
La 22 februarie 2011, cel mai vârstnic monah român athonit de atunci, isihastul, psaltul, omul de bibliotecă, teologul, duhovnicul, condeierul şi ultimul martor al mişcării isihaste Rugul Aprins, Petroniu Tănase Prodromitul, s-a mutat la ceruri, locul în care era de mult inima lui, mistuită de iubirea pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul vieţii veşnice.
Cea mai mare parte a pelerinajului său pământesc, 81 de ani, dintre cei 97 pe care i-a primit în dar, a fost o curată ofrandă, închinată încă din pruncie şi tinereţe, în mod pilduitor şi admirabil, Cunoscătorului a toate şi Stăpânului vieţii noastre.
Viaţa i-a fost o partitură scrisă cu propriile fapte, în care glasurile înălţătoare şi voioase, simbolizate de evenimentele duhovniceşti, cu reverberaţii profunde din viaţa sa, s-au împletit cu melosuri sumbre şi uneori tânguietoare, pe care le-a parcurs cu neclintită credinţă şi dor după Dumnezeu.
A psalmodiat atât la strană, dar mai ales în inimă, cuvintele Domnului, multe dintre cântări fiindu-i alinare şi bucurie, zicând, dimpreună cu psalmistul: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi“ (Ps. 103, 34).
Îmi amintesc cu veneraţie că în toate pelerinajele făcute la Athos îl vedeam la slujbe pe părintele Petroniu nevoindu-se în picioare, încovoiat sub povara anilor, potrivindu-şi aparatul auditiv pe care-l purta pentru a se dedulci de frumuseţea cântărilor.
Mă sfiam să stau în strană, când el, bătrânul părinte, îşi ostenea trupul, ca o sfântă nevoinţă.
Cât timp puterile fizice i-au îngăduit, rămânea la sfat în incinta primitoare a schitului, într-un dialog cordial cu oaspeţii pelerini, la umbra cedrilor plantaţi de către el, locul unde cândva erau sumedenii de flori multicolore îngrijite de mâinile părintelui Petroniu. Cei care vizitau Prodromul îl numeau sugestiv „schitul florilor”.
Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul a fost prietenul sfinţilor, sihaştrilor, cărţilor, florilor şi chiparoşilor. Un monah care avea simţul veşniciei şi al istoriei. Un ctitor jertfelnic, un isihast veghetor, un mărturisitor şi un condeier profund. Un om minunat şi un călugăr paradigmatic, o icoană smerită a Sfintei Ortodoxii Româneşti şi athonite. Un cuvios care s-a mutat de la Athos la Cer.
Părintele Petroniu a fost, într-adevăr, apropiat de muzica bisericească întreaga sa viaţă, fără să fi excelat printr-o voce de răsunet. Era însă trăitor, rugător şi preocupat de slujba din biserică, pe care o cunoştea bine, ocupându-se chiar şi de ucenicii mai tineri, nepricepuţi întru ale cântării, fie la Mănăstirea Slatina, fie la Curtea de Argeş, la Sihăstria sau la Prodromu, în ultima parte a vieţii lui.
Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anilor ’90, părintele Petroniu spunea: Dar mai sunt o mulţime de lucruri foarte frumoase încă nevalorificate. În vremea de azi se cântă mai pe scurt, deşi sunt cântări foarte frumoase la Utrenie, Vecernie, cum ar fi „Slavele”, „Lumină lină” [scrise de el], „Fericit bărbatul”, o mică Antologie scrisă de părintele Dometie Ionescu, unul dintre ucenicii lui, care a ales câteva cântări şi a tipărit un volumaş.
În vremea aceea, la biserică trebuia să vină toată lumea. Era stricteţe, nu era îngăduit să lipsească cineva, decât pe motiv de boală. În rest, nu erau admise alte motive şi ajunsese să fie slujbe foarte frumoase. Era un grup de douăzeci de părinţi foarte buni cântăreţi care participau cu toţii la slujbe. Era Preasfinţitul Partenie Ciopron, stareţ la „Sfântul Ioan de la Suceava”, de metanie de la Mănăstirea Slatina, care venea la sărbătoarea Schimbării la Faţă – hramul mănăstirii – şi totdeauna slujea. Nu avea maşină, venea cu trăsura. Dar era punctual. Ne anunţa că la ora cutare va veni şi exact la acea oră intra pe poarta mănăstirii.
El spunea totdeauna: Vin la Mănăstirea Slatina la hram, să aud cum cântă părinţii, căci erau într-adevăr slujbe alese. Cu nimic nu erau mai prejos slujbele de la noi, decât slujbele de aici. Nici nu se concepeau altfel de slujbe seara, fără cântarea „Lumină lină” pe glasul al II-lea – ţinea un sfert de oră. Părintele Stupcanu ştia pe de rost, pentru că era mare cântăreţ la mitropolie, fiind încredinţat de ceea ce zice rugăciunea: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”. La biserică erau mulţi credincioşi. Nici nu încăpeau în sfântul lăcaş.
Ortodoxia are un mare dar, care este această muzică. Nu trebuie pierdută, nu trebuie făcută în grabă sau simplificată, cum s-a făcut azi, pierzându-se tradiţia veche. Foarte mare bogăţie duhovnicească este cuprinsă în slujbele bisericeşti.
Ţara Românească are încă un avantaj în privinţa aceasta, pentru că de veacuri slujbele se fac în limba poporului şi lumea le ascultă şi le înţelege. Aici în Grecia se fac în limba veche. M-a întrebat un profesor cum se fac slujbele în România şi i-am zis că în limba vorbită. Dacă slujba e bine făcută şi cu slujire duhovnicească, ea merge la inimă mai bine decât orice predică.
Textele citite cuprind idei adânci, învăţături duhovniceşti la care omul nu e întotdeauna atent şi de aceea, pe lângă texte, s-a adăugat şi melodie. Omul fiind atras de frumuseţea melodiei, o să fie atent şi la folosul cuvântului ce se cântă în biserică.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 370, Ultimul acces: 2026-10-24 05:26:44

Timp total: 0.04s...

[]:1