Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viaţa şi moştenirea regretatului Papă Benedict (II)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viaţa şi moştenirea regretatului Papă Benedict (II)

[2023-01-02]

Arhiepiscopul Georg Gänswein l-a cunoscut pe Papa emerit Benedict al XVI-lea în calitate oficială, încă de la numirea sa la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în 1995. De la alegerea lui Benedict ca Papă în 2005, şi după renunţarea surprinzătoare la funcţie din 2013 şi în ultimii săi ani la mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican, Mons. Gänswein a fost secretarul personal al Papei Benedict. Arhiepiscopul, în vârstă de 66 de ani, a avut o perspectivă unică asupra ultimilor ani ai Papei Benedict, despre care spune că au fost dedicaţi în principal rugăciunii. La 22 noiembrie, cu puţin peste o lună înainte de moartea Papei Benedict, la 31 decembrie, la vârsta de 95 de ani, Mons. Gänswein a fost intervievat de şeful Biroului EWTN din Vatican, Andreas Thonhauser. Iată ultima parte a interviului.

– Cum a modelat Joseph Ratzinger şi apoi Papa Benedict Biserica?
– Aşa cum a subliniat în omilia care a marcat începutul pontificatului său, atunci când şi-a preluat funcţia, nu avea un program de guvernare, un program ecleziastic. El încerca doar să proclame voinţa lui Dumnezeu, să facă faţă provocărilor timpului nostru conform voinţei lui Dumnezeu. Şi a vrut să se dedice cu toată inima. Un program nu ar fi fost de ajutor, pentru că pe atunci evenimentele se mişcau cu o viteză fără precedent, chiar şi în situaţii dificile. Şi a fi capabil să se adapteze a fost cu siguranţă unul dintre cele mai mari atuuri ale sale. Era rapid în detectarea problemelor şi ştia că acestea trebuiau să primească un răspuns de credinţă. Nu doar un răspuns care să aibă, ca să spunem aşa, o bază teologică, ci unul mai profund, care să provină din credinţa însăşi, fiind atât justificat teologic, cât şi convingător. Şi de aceea cred că marea sa contribuţie, marele său sprijin pentru credincioşi, a fost cuvântul. Am vorbit deja despre cuvânt ca fiind cea mai mare, cea mai bună „armă” a sa – cât de „marţial” sună aceasta! Cuvântul pe care îl putea mânui, iar cu cuvântul îi putea inspira pe oameni şi le umplea inimile.
- Privind retrospectiv la pontificatul său, care au fost cele mai mari provocări cu care a trebuit să se confrunte?
– A fost foarte clar de la început că cea mai mare provocare a fost ceea ce el a numit „relativism”. Credinţa catolică şi Biserica Catolică sunt convinse că, în Isus Cristos, adevărul s-a născut şi s-a făcut trup: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Iar relativismul spune în cele din urmă: „Adevărul pe care îl proclamaţi este împotriva toleranţei. Nu toleraţi alte convingeri – adică, în cadrul creştinismului, în ceea ce priveşte chestiunea ecumenismului – nu toleraţi alte religii, aveţi o părere proastă despre ele.” Şi acest lucru nu este adevărat, desigur. Toleranţa înseamnă că îi iau pe toţi în serios în credinţa lor, în convingerile lor, şi îi accept. Dar nu înseamnă că apoi, pur şi simplu, îmi devalorizez propria credinţă: credinţa de care sunt convins, credinţa pe care am primit-o pentru a o transmite mai departe. Dimpotrivă, dimpotrivă! Acesta a fost relativismul – şi apoi am avut problema relaţiei dintre credinţă şi raţiune. Acesta a fost unul dintre punctele sale forte.
Şi apoi, când a fost Papă, a venit – în mod neaşteptat, dar foarte puternic – întreaga chestiune a abuzurilor sexuale, o provocare care a venit într-un mod atât de puternic încât nu te-ai fi aşteptat niciodată. De fapt, în această privinţă, jucase deja un rol important pe când era Cardinal, când primele întrebări, primele comunicări, primele dificultăţi, primele rapoarte despre abuzuri ajungeau la noi din SUA. La acea vreme, eu lucram deja de doi ani în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, aşa că îmi amintesc foarte bine cum a abordat această problemă şi, de asemenea, cum a trebuit să învingă o anumită rezistenţă din interior. Nu a fost uşor, dar a gestionat această provocare foarte bine şi într-o manieră decisivă şi curajoasă, care mai târziu s-ar fi dovedit utilă şi în timpul pontificatului său.
Obişnuia să spună mereu: „Există subiecte importante, dar cea mai importantă este credinţa în Dumnezeu”. Acesta este centrul în jurul căruia au evoluat predicile sale, pontificatul şi ministerul său papal: convingerea că trebuie să proclame credinţa în Dumnezeu. Este esenţial. Alţii pot face alte lucruri, dar scopul principal, sarcina principală a Papei este tocmai aceasta.
– Aşadar, proclamarea lui Dumnezeu a fost în centrul pontificatului său.
– Exact, dacă îmi permiteţi să rezum aşa: proclamarea credinţei, justificarea Evangheliei. Pentru noi, Dumnezeu nu este o idee, un simplu gând: Dumnezeu este scopul credinţei noastre. De fapt, la un moment dat, centrul credinţei noastre s-a întrupat, s-a făcut om: Isus din Nazaret. Şi tot ceea ce ştim din acel moment a fost apoi condensat în Evanghelii şi în Scripturi, în Noul Testament. Iar a vesti acest lucru, a-l proclama într-un mod credibil şi convingător, a fost centrul şi scopul ministerului său papal.
– Apropo de abuzuri: Nu cu mult timp în urmă, Papa Benedict a fost menţionat în raportul privind abuzurile din Arhiepiscopia de München şi Freising. Cum a reacţionat la aceste acuzaţii, care au fost ulterior infirmate, dar care i-au fost totuşi aduse la cunoştinţă? Cum i s-a părut acest lucru, mai ales având în vedere toate eforturile pe care le-a depus pentru a investiga abuzurile şi a le combate?
– Am menţionat deja cum, în calitate de prefect, a trebuit să se confrunte cu acuzaţiile venite din partea SUA, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, şi că a adoptat o poziţie fermă împotriva rezistenţei interne şi externe. Şi aceeaşi poziţie clară şi lipsită de ambiguitate a fost adoptată şi atunci când a fost Papă; există o mulţime de exemple în acest sens. Când a fost apoi acuzat personal de gestionarea defectuoasă a cazurilor de abuz sexual în perioada în care a fost Arhiepiscop de München şi Freising, între 1977 şi 1982, a fost cu adevărat o surpriză pentru el. A fost întrebat dacă ar fi de acord să răspundă la întrebări privind ancheta, care a analizat gestionarea unei succesiuni de Arhiepiscopi, de la Cardinalul [Michael von] Faulhaber până la actualul Arhiepiscop. Iar el a răspuns: „Sunt de acord, nu am nimic de ascuns”. Dacă ar fi spus „nu”, s-ar fi putut crede că ascunde ceva.
Ne-au trimis multe întrebări; iar el a răspuns la ele. Ştia că nu făcuse nimic greşit. A declarat tot ceea ce şi-a putut aminti; totul se află în raport. În timpul redactării declaraţiei noastre, am făcut o mică greşeală: nu a fost o greşeală din partea Papei Benedict, ci o omisiune a unuia dintre colaboratorii noştri, care şi-a cerut imediat scuze faţă de el (Benedict). Acesta a spus că a fost greşeala lui, că a greşit o dată în ceea ce priveşte prezenţa sau absenţa la o întâlnire. A fost publicat imediat şi a fost imediat corectat. Dar naraţiunea că Papa ar fi minţit, din păcate, a rămas. Şi acesta a fost singurul lucru care l-a şocat cu adevărat: faptul că a fost numit mincinos. Pur şi simplu nu este adevărat. A scris apoi o scrisoare personală. A spus că acesta va fi ultimul cuvânt pe această temă şi că, după această scrisoare, nu va mai face nici un comentariu. Cine nu îl crede sau nu vrea să îl creadă, nu trebuie să o facă. Dar cine se uită la fapte cu onestitate şi fără prejudecăţi, trebuie să spună: acuzaţia de mincinos este pur şi simplu neadevărată. Şi este mârşavă!
A fost o acuzaţie care l-a şocat cu adevărat. Mai ales că venea din partea unei tabere care nu se remarca tocmai prin faptul că face lucruri măreţe în sfera morală, ci dimpotrivă. A fost atât de moralizatoare încât trebuie să spunem: este şi rămâne ruşinos! Dar acesta nu a fost ultimul cuvânt. Papa Benedict a spus: „Nu am ascuns nimic, am spus ceea ce am de spus. Nu mai am nimic de adăugat, nu mai este nimic de spus.” Nu a putut decât să facă apel la raţiune, bunăvoinţă şi onestitate – chiar nu mai era mult de făcut. Şi exact aceasta a scris în scrisoarea sa. Pentru orice altceva, va trebui să răspundă în faţa Bunului Dumnezeu.
– De fapt, ceea ce spuneţi dumneavoastră se află acolo, în documente şi în dosare. Oricine acţionează fără intenţii răuvoitoare poate să le reconstituie şi să scoată adevărul la lumină.
– Aşa cum am spus, imparţialitatea este o condiţie prealabilă. Nu numai în acest caz, ci în principiu, dar mai ales în acest caz. Şi cine este dispus să acţioneze cu imparţialitate, a recunoscut acest lucru sau va recunoaşte acest lucru.
– A fost Papa Benedict fericit? A fost mulţumit, împlinit în călătoria sa personală prin viaţă?
– Dintre toate adjectivele pe care tocmai le-aţi menţionat, aş spune că ultimul este cel adevărat: împlinire. L-am perceput ca pe unul care era cu adevărat împlinit de ceea ce făcea. A decis să îşi dedice viaţa preoţiei. Prima sa vocaţie, prima sa dragoste, a fost, bineînţeles, predarea. Şi de aceea a devenit profesor. Era pur şi simplu destinul său. Apoi a devenit Episcop şi, în cele din urmă, a ajuns la Roma. Totul a fost în conformitate cu natura sa, cu structura sa intelectuală. Faptul că a devenit Papă a fost – aşa cum am spus deja – ultimul lucru la care s-a aşteptat sau pe care şi l-a dorit vreodată. Dar a acceptat, iar în toate sarcinile sale – din câte am putut vedea – a fost pregătit să dea totul. Am observat că a dat ceva din el însuşi, a dat ceea ce era cel mai important pentru el. Ceea ce transmitea nu era ceva ce luase de undeva, cândva: transmitea ceva din el însuşi, ceva care venea din propria viaţă, din onestitatea sa intelectuală, din credinţa sa. Revenind la imaginea scânteii: pentru a o face să aprindă un foc.
– Cum vorbea despre familia sa?
– Având în vedere toate lucrurile pe care se pot citi, toate cele pe care le-a spus şi pe care le-am auzit eu însumi, trebuie să spun că a vorbit doar cu multă dragoste şi cu mult respect despre ceea ce au făcut părinţii lui, mai ales pentru cei trei copii ai lor. Tatăl său era ofiţer de poliţie, nu aveau prea mulţi bani, şi totuşi toţi copiii au avut parte de o educaţie foarte bună – şi aceasta a costat! Dar ceea ce a fost cu adevărat decisiv, a fost exemplul de credinţă dat lor. Spunea întotdeauna că aceasta a fost şi a rămas baza pentru tot ceea ce a venit mai târziu.
– Care dintre cuvintele pe care le-a spus nu le veţi uita? Ce va rămâne?
– Ei bine, în acest moment, permiteţi-mi să mărturisesc: de multe ori – mai ales în timpul mandatului său de emerit – m-am aflat în situaţii dificile; momente în care am spus: „Sfinte Părinte, nu se poate aşa ceva! Nu pot să fac faţă! Biserica se loveşte de un zid! Nu ştiu: Domnul doarme, nu este acolo? Ce se întâmplă?” Şi el a spus: „Cunoşti puţin Evanghelia, nu-i aşa? Domnul dormea în barca de pe Marea Galileii, aşa spune relatarea. Ucenicii erau speriaţi, se apropia o furtună, veneau valuri. Şi l-au trezit pentru că nu ştiau ce să facă. Iar El a întrebat pur şi simplu: «Ce se întâmplă?» Isus a trebuit doar să adreseze câteva cuvinte furtunii, pentru a arăta clar că El este Domnul, chiar şi peste vreme şi peste furtuni.”
Şi apoi Benedict mi-a spus: „Uite, Domnul nu doarme! Deci, dacă, chiar şi în prezenţa Lui ucenicii se temeau, este normal ca şi ucenicii de astăzi să se teamă, pe ici, pe colo. Dar nu uita niciodată un lucru: El este aici şi rămâne aici. Şi în tot ceea ce te frământă acum, ceea ce îţi este greu acum, ceea ce te apasă pe inimă, acest lucru nu trebuie să îl uiţi niciodată! Ţine minte aceasta de la mine. Eu aşa acţionez.” Acesta este un lucru care, printre altele, mi-a intrat cu adevărat în inimă şi rămâne ferm ancorat acolo.
– Ne puteţi împărtăşi o altă anecdotă din timpul petrecut cu Papa Benedict?
– Papa Benedict a fost un om cu un fin simţ al umorului. Îi plăcea când, chiar şi în chestiunile dificile, umorul nu era pus total la raft, deoarece poate oferi un fel de contact cu pământul, dar şi un fel de „fir” care ne duce „în sus”. Astfel, am putut observa ici şi colo, cum în situaţii dificile, fie că era Cardinal sau Papă, încerca – nu să aducă un fel de „întorsătură amuzantă”, care sună prea superficial – ci să aducă un gram de umor, un element de umor care putea „detoxifica” lucrurile. Iar acest lucru s-a dovedit a fi foarte preţios pentru viaţa mea, în unele situaţii dificile. Şi sunt foarte recunoscător pentru acest lucru.
- ”Santo Subito” – sfânt imediat?
– Acesta a fost mesajul pe care l-am putut citi la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea în Piaţa San Pietro. Mi-l amintesc prea bine: erau multe pancarte şi, de asemenea, afişe mari pictate cu menţiunea „Santo Subito”. Cred că se va merge în această direcţie.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 692, Ultimul acces: 2026-10-21 14:56:14

Timp total: 0.04s...

[]:1