Iubire şi recunoştinţă – Papa Benedict al XVI-lea

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Iubire şi recunoştinţă – Papa Benedict al XVI-lea

[2023-01-03]

„Doamne, te iubesc”, sunt ultimele cuvinte ale Papei emerit Benedict al XVI-lea, ca încoronare a unei întregi existenţe trăită urmând aceste cuvinte. Printre multele texte (şi gesturi) care demonstrează asta, impresionează cuvintele rostite la 24 mai 2006 în cateheza pentru audienţa generală: „Generozitatea năvalnică a lui Petru nu îl salvează, totuşi, de riscurile legate cu slăbiciunea umană. De altfel, este ceea ce putem recunoaşte şi noi pe baza vieţii noastre. Petru l-a urmat pe Isus cu elan, a depăşit încercarea credinţei, abandonându-se lui. Totuşi vine momentul în care şi el cedează în faţa fricii şi cade: îl trădează pe Învăţătorul (cf. Mc 14,66-72). Şcoala credinţei nu este un marş triumfal, ci un drum presărat cu suferinţe şi cu iubire, cu încercări şi cu fidelităţi de reînnoit în fiecare zi. Petru, care promisese fidelitate absolută, cunoaşte amărăciunea şi umilirea renegării: temerarul învaţă pe cheltuiala sa umilinţa. Şi Petru trebuie să înveţe să fie slab şi nevoiaş de iertare. Când în sfârşit îi cade masca şi înţelege adevărul inimii sale slabe de păcătos credincios, izbucneşte într-un eliberator plâns de căinţă. după acest plâns el este de acum pregătit pentru misiunea sa”.

Apoi Papa Benedict a amintit dialogul dintre Isus înviat şi Petru pe malurile lacului Tiberiadei, subliniind distincţia dintre verbul „filéo” (care exprimă iubirea de prietenie, duioasă, dar nu totalizatoare) şi verbul „agapáo” (care înseamnă iubirea fără rezerve, totală şi necondiţionată) şi concluzând că pare tocmai că Isus „s-a adaptat lui Petru, mai degrabă decât Petru lui Isus! Tocmai această adaptare divină dă speranţă discipolului, care a cunoscut suferinţa infidelităţii. De aici se naşte încrederea care-l face capabil de urmare până la sfârşit […]. Din acea zi Petru l-a «urmat» pe Învăţătorul cu conştiinţa precisă a fragilităţii sale; dar această conştiinţă nu l-a descurajat. De fapt, el ştia că poate conta pe prezenţa Celui Înviat alături de el. De la entuziasmele naive ale adeziunii iniţiale, trecând prin experienţa dureroasă a renegării şi prin plânsul convertirii. Petru a ajuns să se încredinţeze acelui Isus care s-a adaptat la sărmana sa capacitate de iubire. Şi ne arată astfel şi nouă calea, în pofida slăbiciunii noastre. Ştim că Isus se adaptează la această slăbiciune a noastră.”
După zece ani, la 28 iunie 2017, cu ocazia comemorării celei de-a 65-a aniversări a hirotonirii sacerdotale a lui Benedict, Papa Francisc, adresându-se papei emerit prezent acolo, a revenit asupra acelor cuvinte: „Într-una dintre multele pagini frumoase pe care dumneavoastră le dedicaţi preoţiei subliniaţi că, în ora chemării definitive a lui Simon, Isus, privindu-l, în fond îl întreabă un singur lucru: «Mă iubeşti?». Cât de frumos şi adevărat este acest lucru! Pentru că sunteţi aici, dumneavoastră ne spuneţi, în acel «mă iubeşti?» că este la baza păstoririi, pentru că numai dacă este iubirea faţă de Domnul, el poate să păstorească prin intermediul nostru […]. Aceasta este nota care domină o întreagă viaţă dedicată în slujirea sacerdotală şi a teologiei, pe care dumneavoastră nu întâmplător aţi definit-o ca «o căutare a celui iubit»; aceasta e ceea ce dumneavoastră ne-aţi mărturisit mereu şi mărturisiţi şi astăzi: că lucrul decisiv în zilele noastre – de soare sau de ploaie -, singurul cu care vine şi tot restul, este că Domnul e într-adevăr prezent, că îl dorim, că în interior suntem aproape de el, că îl iubim, că într-adevăr credem profund în el şi crezând îl iubim cu adevărat. Această iubire ne umple într-adevăr inima, această credinţă ne face să mergem siguri şi liniştiţi pe ape, chiar şi în mijlocul furtunii, exact cum i s-a întâmplat lui Petru. Această iubire şi această credinţă este ceea ce ne permite să privim la viitor nu cu frică sau nostalgie, ci cu bucurie, chiar şi în anii de acum înaintaţi ai vieţii noastre.”
În răspunsul său, Papa Benedict al XVI-lea introducea un alt cuvânt pe care îl regăsim în ultimele sale cuvinte, îndeosebi în testamentul său, un alt cuvânt care a distins întreaga sa viaţă: mulţumesc. „În urmă cu 65 de ani”, a spus Benedict, „un frate hirotonit cu mine a decis să scrie pe iconiţa de amintire a primei Liturghii numai, cu excepţia numelui şi a datelor, un cuvânt, în greacă: «Eucharistomen», convins că prin acest cuvânt, în multele sale dimensiune, este deja spus tot ceea ce se poate spune în acest moment. «Eucharistomen» exprimă o mulţumire umană, mulţumire tuturor. Mulţumire mai ales dumneavoastră, Sfinte Părinte! Bunătatea dumneavoastră, din primul moment al alegerii, în fiecare moment al vieţii mele aici care, mă uimeşte, mă duce realmente, interior. Mai mult decât în Grădinile Vaticane, cu frumuseţea lor, bunătatea dumneavoastră este locul în care locuiesc: mă simt ocrotit. Mulţumesc şi pentru cuvânt de mulţumire, pentru toate. Şi sperăm ca dumneavoastră să puteţi merge înainte cu noi toţi pe această cale a Milostivirii Divine, arătând drumul lui Isus, spre Isus, spre Dumnezeu. […] «Eucharistomen» ne trimite la acea realitate de mulţumire, la acea noua dimensiune pe care Cristos ne-a dat-o. El a transformat în mulţumire, şi astfel în binecuvântare, crucea, suferinţa, tot răul din lume. Şi astfel în mod fundamental a transsubstanţiat viaţa şi lumea şi ne-a dat şi ne dă în fiecare zi pâinea vieţii adevărate, care depăşeşte lumea graţie forţei iubirii sale. La sfârşit, vrem să ne inserăm în această «mulţumire» a Domnului şi astfel să primim realmente noutatea vieţii şi să ajutăm pentru transsubstanţierea lumii: ca lumea să nu fie o lume de moarte, ci de viaţă; o lume în care iubirea a învins moartea.” (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 778, Ultimul acces: 2026-10-21 14:05:07

Timp total: 0.04s...

[]:1